Durerea unui gînd

Dor gîndurile? Sigur că dor. De ce dor? Aici se complică lucrurile pentru că gîndurile dor din mai multe motive. Foarte pe scurt, ne dor gîndurile în care ne regăsim (sau recunoaştem dacă şi mai ales, avem puterea de a înţelege)  greşelile, eşecurile, neîmplinirile personale. Pînă la urmă, oameni fiind, avem disponibilitatea de a ne accepta aşa cum suntem, în toată modalitatea noastră de a fi. Avem o singură problemă: incapacitatea noastră de-a accepta vina care ne aparţine; şi găsim întotdeauna, un subterfugiu ieftin: transferarea vinilor noastre, către un individ oarecare, care s-a purtat cu noi, cu adversitate. Niciodată înfernul nu este în noi; întotdeauna infernul aparţine în totalitate, celorlalţi: cei către care transferăm totalitatea eşecurilor noastre. Ce ne alimentează această stare de spirit? Simplu: exact comportamentul semenilor noştri care încearcă să ne transfere nouă, eşecurile lor. De aici conflictul de neevitat al gîndurilor care dor: sîntem laşi şi infantili, cu toţii. Refuzăm să ne maturizăm şi mai ales, refuzăm să înţelegem că diferenţa dintre maturizare şi bucuria de a trăi, trece prin disponibilitatea copilului care nu moare în nici-unul dintre noi, de a fi veşnic prezent în bucuria noastră de a fi. Durerea gîndului care mă străbate pe mine, este durerea că încă mai avem gînduri piezişe unii către alţii, mai ales cînd nu sîntem în stare să ne asumăm greşelile. O vorbă veche spune că reuşita are o sută de părinţi pe cînd eşecul, este întotdeauna orfan. 

Pe voi, ce durere a unui gînd vă străbate? 

Paradox

Iubesc lumina deşi, sînt fotofob.

Am o hipersensibilitate la acţiunea directă a razelor soarelui asupra dermei care mă închide în întregul care sînt, şi mă (mai) doare privirea pe care am expus-o copil inconştient fiind, la razele iscoditoare de soare.

M-am încărcat de lumină şi nu mai ştiu (de) unde începe întunericul.

Am devenit orb?

Sper că da, pentru că mult mai mult pe această lume, mă sperie cecitatea.

Din orbire, poate că mă voi trezi, cîndva.

Din cecitate foarte greu, pentru că nu există orb mai mare decît acela care nu vrea să vadă, după cum nu există surd mai mare decît cel care nu vrea să audă.

Şi nu există mut mai tăcut decît cel care se teme să spună, ce gîndeşte.

Şi mă şi vă întreb: în ce lumină paradoxală suntem?

Tăcerea mieilor? 

Cine sînt eu

Un renumit filosof sceptic, Schopenhauer pre numele său, a vizitat la un moment dat grădina botanică din Dresda. Nimeni nu ştie de ce, pe întreaga durată a vizitei sale, filosoful a bombănit în mod continuu. La ieşire, unul dintre paznicii grădinii, contrariat de atitudinea filosofului, l-a întrebat: - Dar cine sunteţi dumneavoastră, domnule? La această întrebare, filosoful a răspuns: - Dacă există un singur om pe lume, care să poată răspunde la această întrebare, i-aş rămîne îndatorat... (citat aproximativ, pentru că-mi este lene să caut prin bibliotecă şi să dau citatul exact).

Voi face o legătură între spusa acestui filosof şi o reclamă idioată care circulă pe ecranele televizoarelor din romanica noastră, dragă. Pe scurt, un individ colţuros, nemulţumit de calitatea serviciilor pe care le-a achiziţionat (turistice, domestice, etc) se răţoieşte la furnizorii acestor servicii: - Ştiţi cine sînt eu? Sînt cetăţean european, şi am drepturi...

Hai, nu mai spune, îmi vine să ricanez. Ştii cine eşti tu? Un zero barat. Un idiot (în sensul celui neimplicat în viaţa cetăţii, dpdv al etimologiei greceşti a acestui termen de dicţionar).

Scurtă digresiune. Mă enervez cumplit cînd văd că agenţiile de publicitate fac apel la sintagme folosite înainte de 1990; vezi ciocolata ROM (pfui!) şi altele... Maşina de propagandă care a reuşit să netezească (nu să spele ci, să îmbîcsească) creierele tinerei generaţii, funcţionează la turaţie maximă, cu rezultate vizibile. Ne merităm soarta? Probabil că DA! Toţi? Cu siguranţă, NU. Dar, sîntem solidari, nu e aşa? Doar sîntem o naţie, nu o populaţie.

Revin la subiect.

Pînă în anul de graţie 1990, eu, tibi (şi ca mine toată populaţia şi sper că întreaga naţia noastră), am fost numai cetăţean român (unii ca Herta Muler, ştiu de ce). Începînd cu anul de adevărată graţie 2007 (sper să nu greşesc) am devenit şi cetăţean european. Aşa scrie pe paşaportul meu, şi ştiu ce drepturi am acum, drepturi la care nici nu speram înainte. Nu mai  enumăr aceste drepturi pentru că este inutil: cine ştie, ştie, cine nu vrea să ştie nici nu va înţelege vreodată, indiferent cine le va spune.

Aşa că: declar limpede că nu voi ceda dreptul meu de a fi un cetăţean european, drept cîştigat cu greu, numai pentru că unii dintre politicienii noştri aleşi de populaţie (nu de neam), încearcă să facă naţia de ocară prin comportamentul lor, grobian.

Eu chiar mă simt cetăţean european, şi ştiu că am drepturi de român integrat în lumea civilizată.

Voi credeţi altceva?

Deci,

Iau o pauză de la bloggereală. ţ şi h. !

Hi hi hi

Abramburica spune şi face lucruri trăznite

.

Fundament uman

“Iubirea este fundamentul tuturor afecţiunilor. Cel ce nu iubeşte nimic n-are nimic de temut, de sperat, de lăudat, de îndrăznit, de dispreţuit, de acuzat, de scuzat, de egalat, nimic ca să se umilească, să se înfurie. Pe scurt, nu poate fi afectat în nici-un fel.”

Giordano Bruno. (citat extras din lucrarea lui I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, p. 137, Polirom, 2011).

MFC - Prietenie

Fără cuvinte?

Este miercuri şi n-ai trecut pe la CARMEN ?

Nu ezita să te înscrii! Happy WW!

Bonus

Am fost odată prieteni

Am fost odată prieteni? Am fost? Crezi tu că nu mai suntem prieteni? Eu ştiu precis că nu suntem duşmani. Am consumat mult prea repede esenţa copilăriei noastre?  Ne-am maturizat în mod diferit? Dragă fost-prietene, nu pot să spun altceva decît că da, prietenia copilăriilor noastre, a întrat în conul de umbră al maturizărilor noastre, diferite. Ochii copilului care erai, nu mai sunt ochii în care copilul care eram, priveam. Ne priveam fir-ar să fie, ochi în ochi, fără teama maturilor obişnuiţi cu trădarea. Poţi să-mi spui prietene, cînd a dispărut inocenţa din privirile tale? Nu poţi? Încerc eu să spun: în momentul în care familia ta, şi mai ales cariera ta, au devenit mai importante decît prietenia noastră. Ai dreptate prietene drag, ai dreptate! Nu mai contează faptul că fără prieteni, inclusiv familia ta va fi supusă vremelniciilor… Toate cele bune îţi urez, drag-fost-şi-posibil-viitor-prieten! Îţi rămîne cariera. Şi golul imens din jurul tău. La capătul dezamăgirilor tale, te aştept.

Dor mai mult pierdutele prietenii ale copilăriei noastre decît cele din virtual?

Banii n-aduc...

.

Psalm

N-am tulburare-n suflet, Doamne, şi nici melancolie, n-am.

Teluric sînt şi nu-mi pun tâmpla, pe-o margine de acedie.

Nu-s nici tipar – exemplu pentru alţii – şi nici magnet perpetuu de păcate.

Îs doar picior pe drumul veşniciei ce macină la moară, pâineadestinului din viitor.

Îs doar tablou vremelnic. Cred în real, nu în picturi, sau făcături.

Îs om, de linişte mi-e dor…

Aştept vorba-ţi celestă: FIE!

Truism

Considerat uneori, ca fiind filosof de mahala, Petre Ţuţea are totuşi, dreptate. Nu are operă filosofică, nu are carieră academică (greu să faci aşa ceva dacă stai 13 ani în temniţă pentru un popor care în 1990 l-a ales pe ilicescu) dar le spune bine: