Maşa şi Marusia

„Noaptea, luna revărsa peste acoperişuri bobiţe de rouă amestecate cu spice de grîu, de orz şi de ovăz şi de secară, iar seara stătea pitită pe cer, înotînd în nămolul purpuriu, alături de alte astre. Cîteodată, carapacea lunii pica în fîntîna lor, făcîndu-şi loc cu labele prin grămada de monede şi pietre. O putea scoate la suprafaţă, dacă scufunda găleata mai adînc. Ajungînd la luciul apei, luna se prefăcea cînd într-o frunză, cînd într-un peştişor. Prinzînd-o, Maşa i-o arăta Marusiei, însă păpuşa sa de cîrpă clătina cu neîncredere din cap. Tot neîncrezători priveau la luna transformată-n frunză şi căluţul de lemn, şi ursuleţul de pluş, ba chiar şi găinile şi curcile ce se adunau în jurul ei grămadă. Atunci micuţa Maşa le dojenea: luna nu voia să fie deocheată, de aceea  se ferea de orice ochi străin. Noaptea o apărau de rău lumînările şi nasturii înfipţi de jur-împrejur. Maşa îşi ascundea păpuşa prin iesle, prin fîn, în scorbura copacilor sau o îngropa în lanul de porumb, în tarlaua de cartofi sau în lanul de lucernă. Dimineaţa îi dădea de mîncare cu linguriţa nisip şi pietricele sau frunze şi flori de cais şi vişin. La prînz, o ducea la scăldătoare, iar seara se încingea cu ea în horă lîngă foc. Dacă Marusia n-o asculta şi fie că nu voia să se scoale dimineaţa, fie că se codea să ducă gîştele la păscut sau refuza să aducă de la fîntînă apa pentru spălat şi pentru gătit, Maşa îi şfichiua picioruşele de cîrpă cu o nuieluşă sau o închidea în cutia de la pantofi. Sau o speria cu moartea, care bîntuia prin ograda lor. Cu un glas piţigăiat, păpuşa o întreba: „Cu ce se ocupă oamenii cînd mor?”. Iar Maşa îi răspundea ţîfnoasă: „Cum cu ce se ocupă? Repară ceasuri...”. „Repară ceasuri?”, se mira păpuşa. „Da, răspundea Maşa, după ce repară toate ceasurile care s-au stricat, învie iar...” „Dar ceasurile se strică mereu”, se plîngea Marusia. „De aceea nici oamenii nu învie, că au mereu ceva de reparat...” Atunci păpuşa se ruga de Maşa: „Repară-mi şi mie picioruşul ăsta care s-a scrîntit...” Ţi-l voi repara, cînd voi muri...” „Atunci mori”, îi zicea păpuşa, înfigînd în gîtul ei o andrea de lemn... Maşa se prefăcea că moare. Sau chiar murea pentru un timp, întinzîndu-se pe iarbă şi oftînd. La căpătîiul ei veneau ursuleţul de pluş şi căluţul de lemn, care şchiopăta de un picior. Îi aduceau flori de cîmp şi rămurele de salcie. Iar primăvara îi aşezau pe piept, în coşuleţe împletite din paie, vişine şi cireşe şi grămăjoare de zmeură. Văzînd atîtea bunătăţuri în jurul ei, Maşa se trezea, descotorosindu-se de flori. „Ei, cum a fost?”, o întreba Marusia. „A fost frumos”, îi răspundea Maşa. „Ai reparat şi tu măcar vreun ceas?” o ispitea păpuşa. „Le-am reparat pe toate, altfel nu mă întorceam...” „Dar picioruşul meu de ce nu l-ai reparat?”, se văicărea păpuşa. „Ţi l-aş fi reparat dacă ar fi fost ceas”, răspundea Maşa sărind într-un picior...”

Fragment din cartea Maşa şi extraterestrul / Nichita Danilov / Polirom / 2005, carte pe care o recomand tuturor celor care încă se simt vii jucîndu-se cu păpuşile din timpul vieţii noastre, de-a moartea. Nu moartea contează şi nici extratereştrii – dacă există ci – contează joaca. Joaca asta foarte serioasă care este viaţa noastră, atîta cîtă e, pentru că toţi! sîntem numai bieţi ceasornicari vremelnici, ceasornicari incapabili să înţeleagă orologiul imensului spectacol la care suntem părtaşi printr-un miracol, spectacol mirific care este, viaţa!