sâmbătă, 1 decembrie 2018

Clipul România regizat și creeat de dna Veorica Dăncilă


Hai să enumerăm toate elementele greșite, false, propagandistice, imorale, mitocănești sau grosolan naționaliste din clipul Guvernamental numit La mulți ani Romania. Clipul pare făcut de cineva semi-doct, cineva care s-a documentat citind doar articole de ziare tabloide și bloguri naționaliste. Încep cu cele mai discutate în presă:
- imaginea cu lupul este din Norvegia. Autorii n-au fost în stare să caute o poză cu un lup din România. Este drept ca aceste poze cu lupi autohtoni sunt rare și probabil scumpe, deși revista National Geographic Romania a publicat recent un articol pe acest subiect. Dar cei din Guvern nu citesc National Geographic. Lupii au fost vânați la liber în epoca lui Ceaușescu și este de mirare că încă s-au păstrat colonii libere în țara noastră. ”Ultimii lupi liberi din Europa” este o afirmație falsă. Lupi sălbatici mai sunt în Polonia, Germania, Slovacia, Croația. Nu mai zic de Rusia, Belarus, Ucraina.
- Aurul și argintul! E prezentată o fibula a Tezaurului de la Pietroasa. Tezaurul de la Pietroasa conține piese de lux romane, realizate în Imperiu, probabil într-un oraș mare sau chiar Constantinopol. Ele au aparținut unor regi goți, de care Mitul Național nu spune o vorbă că au avut un regat important în Muntenia și sudul Moldovei cu capitala în castrul roman de la Pietroasa. Fibula nu e din aur ”dacic” precum brățările dacice care sunt facute cu aur aluvionar din Apuseni. Argintul nu a fost exploatat niciodata in antichitate pe teritoriul dacic. Argintul a fost adus în Dacia sub forma de monezi străine. Primele exploatări de ag din actuala Românie au fost făcute de minerii sași, aduși de regii Ungariei în Transilvania.
- Filmare cu lanuri de grâu rusești, copiată la rândul ei după scena din filmul Gladiatorul. Jenant!
- Sarea e amintită cu o imagine a salinei Turda, o salină săpată de autoritățile habsurgice.
- Petrolul nu mai este o bogăție serioasă a României. Cel puțin nu pe uscat. Nu m-aș mira ca sonda aia să fie din altă țară.
- Imagine cu castelul Peleș, realizare exclusivă a regelui Carol I. Nu are legătură cu performanțele românismului
- Castelul de la Hunedoara. Nu are legătură cu performanțele românismului. Chiar deloc.
- Castelul Bran a fost un castel de graniță al regatului maghiar construit de sași. A fost donat Reginei Maria care l-a restaurat. Vocea din off : România Țara nemuritorului Dracula! Realizatorii clipului promovează unul din cele mai kitsch pseudo-legende moderne.
- Albastrul unic de Voroneț (clișee ieftine, petru turiști ignoranți). ”Albastrul de Voroneț” nu este ceva unic. Mai adaug ipocrizia guvernului care se folosește de imaginea unor monumente dar îl doare în fund de Patrimoniul Istoric.
- Multe cascade, cascade filmate insistent cu drona . La fel dealuri și munți. România are munți și dealuri..Și cascade. Se insistă pe cascadele Beușniței, rezervație în care mai nou orice cocalar se poate plimba cu ATVul
- Imaginea Sfinxului din Bucegi- Vocea zice: ”Formele enigmatic din vârf de munte” sugerând teoriile dacopate ale lui Densușianu.
- ”Tradiții și obiceiuri de o mare originalitate” (cuplu cu bebeluș îmbrăcat popular în pridvor gen Muzeul Satului și o horă mare tip horele lui Ceaușescu)...Extrem de kitsch!!! Cântarea României. Ceaușescu și mai ales Leana ar fi fost mândri!
- ÎN ROMÂNIA (spus apăsat) pt prima oară un ROMÂN – Traian Vuia a zburat... Vuia fost cetățean austro-ungar, chiar germanofil și a zburat prima oară la Paris ca cetățean al Imperiului. S-a instruit la Budapesta. Nici studiourile Sahia din anii 80 nu ar fi putut produce ceva atât de infantil.
- ”In ROMÂNIA s-a inventat motorul cu reacție”. Experimentele lui Coandă au avut loc la Paris. Ulterior el a lucrat la o fabrica de avioane din Anglia. Dar nu a inventat motorul cu reacție.
- ”Prima femeie inginer din Romania”. Nu a putut face facultatea în România deoarece toate universitățile din România au refuzat-o ca femeie.
-Prima rafinărie din lume... Apare o poză cu una din rafinăriile din Ploiești fotografiată de un avion de bombardament american din 1944. Exact, poza care prezintă ”prima rafinărie” este o poză făcută în timpul bombardamentelor.
- ”S-a iluminat primul oras electric din Europa, Timisoara„ Patrioții de tip Cătălin Rădulescu-Mitralieră sau VeoDăncilă (pe care îi bănuiesc ca realizatori ai clipului) și multe alte sute de mii ca ei nu pot pricepe că orice eveniment petrecut în Transilvania sau Banat înainte de 1919 nu poate fi atribuit României! Iluminarea electrică a Timișoarei este realizarea conducerii maghiare a orașului!
- ”Întreaga Umanitate beneficiază de invenții SENZAȚIONALE ale unor mari savanți români, precum STILOUL”. Băăi, ej nebun?? Întreaga UMANITATE?? Senzaționale? Îmi vine să plâng! Au lucrat la clip și ceva redactori de ziare tabloide??
Petrache Poenaru a fost un boier și om politic care a fost alături atât de Tudor Vladimirescu, cât și de pașoptiști. El a brevetat la Paris un fel de stilou care nu a fost niciodată construit, fiindcă ar fi fost nefuncțional. Principiile stiloului au fost înțelese în următoarele decenii (de alții) iar englezii și americanii au putut construi – după inventarea peniței de iridiu și al al ebonitei – stilouri în producția de masă. Proiectul lui Poenaru nu a stat la baza următoarelor invenții ci a fost o invenție nefuncțională și fără finalitate. Patrioții care îl scot în față ca un mare inventator al stiloului nu au înțeles nimic și au repetat niște clișee false, neverificate din categoria ”Turnul Eiffel a fost construit cu oțel românesc de la Reșița”. Poenaru a fost o personalitate importantă, dar nu ca ”inventator” al stiloului. Oamenii nu scriu azi cu stilou, datorită lui.
- Insulina a fost degeaba obținută de antisemitul Paulescu dacă nu a putut să-și continue cercetările într-un mediu științific superior, similar canadienilor care au finalizat cercetările și au luat Premiul Nobel. Din ce cauză nu a avut condiții Paulescu? Din cauză de ”Grădina Maicii Domnului, Țara nemuritorului Dracula”. Update: Profesorul Nicolae Paulescu era un fascist sinistru, scria așa:
"La microscop, în hematiile unui creștin îl vezi de Dumnezeu, iar în hematiile unui jdn (evreu, ați înțeles voi..) se vede diavolul."
- ”Mari savanți care au pus bazele unor științe”. Toți acești savanți s-au dezvoltat în afara României. România, ca stat, nu a sprijinit niciodată științele și cercetarea. Cazul biologului și speologului Emil Racoviță este emblematic. El s-a remarcat și a evoluat ca savant în Belgia și Franța. După Unire a fost solicitat să fondeze un Institut de Speologie în Cluj. El s-a mutat din Franța, unde conducea un mare institut, cu soția lui franțuzoaică la Cluj unde a făcut eforturi supraomenești, luptându-se cu subfinanțarea și ingratitudinea colegilor și politicienilor. Savantul Ștefan Odobleja unul din părinții ciberneticii a fost hărțuit de Securitate, publicat și ales membru al Academiei abia... după moarte.
- ”Creatori români atinși de geniu” (sinistră formulare!) Brâncuși, plecat și evoluat ca mare artist la Paris, după ce s-a chinuit să supraviețuiască – fără succes - niște ani la Bucuresti și Craiova .
- Cioran plecat din România. De ce te-ai lăuda cu el, ca țară?
- Eliade plecat și ajuns un apreciat profesor de istoria religiilor în America. Nu în România. Oricum ar fi murit în pușcărie ca fost legionar.
Ce face România azi pentru știință, învățământ și cercetare???
- Enescu a evoluat și studiat la Viena apoi la Paris. A cunoscut marele succes și aprecierea pe plan interenațional. A avut numeroase concerte ca dirijor si solist de vioară în SUA. Locuia în Paris și mai rar în România. După venirea comunismului a rămas la Paris unde este și înmormântat (la PereLachaise). Grădina Maicii Domnului nu a avut nici o contribuție la talentul și succesul lui Enescu. Ba dimpotrivă...
- Ce vreau să dovedesc prin aceste comentarii? Că marii oameni de cultură și savanți români sunt produse ale culturii europene occidentale, iar de cele mai multe ori ei s-au dezvoltat și și-au atins nivelele de performanță maximă în afara României. Mult mai rar în interiorul țării.
- ”ROMÂNIA a uimit lumea cu primul 10 din istoria gmnasticii”. Aș zice că Nadia a uimit, nu România, ca entitate geografic-culturală.
- România continuă să UIMEASCĂ cu AMEȚITORUL traseu al celei mai FRUMOASE șosele montane (Transfăgărășanul)! Ce tupeu! Din partea unora ca nu-s în stare finalizeze niste autostrăzi care să lege provinciile țării. Cu ce ne ajută să ne dezvoltăm economia Transfăgărășanul?
- Uimitorul Palat al Parlamentului cea mai mare clădire din Euopa și a doua din Lume!! (Totul e UIMITOR în România!).
Prezentarea ”Casei Poporului” ca o performanță a României și o construcție de laudă mi se pare o obrăznicie incredibilă în condițiile în care pentru construcția ei a fost distrus un cartier emblematic al Capitalei, au fost demolate abuziv aproape 10.000 de case, zeci de biserici și mănăstiri (Antim, Mihai Vodă, Schitul Maicilor), și peste 40.000 de oameni au fost mutați forțat. Case, străzi și grădini ale unuia din cele mai pitoresti cartiere bucureștene, Uranus-Izvor, au dispărut sub Casa Poporului, Casa Academiei și blocurile din apropiere. Un dezastru prezentat ca o mare realizare mi se pare cel puțin profund imoral!
- Insulă de latinitate în Balcani! Ce clișeu obosit! Și? La ce ne folosește asta? Suntem din cauza acestei latinități mai buni sau mai prosperi?
- ”La 100 de ani România este parte a Uniunii Europene!” Ăștia se laudă cu asta în timp ce Guvernul pesedist critică cu impertinență orice observație și dojană venită de la Bruxelles. Dragnea, Dăncilă și propaganda lor răspândesc idei anti europene și antioccidentale, numindu-ne ”colonie” a Bruxellului.
Țară stabilă și sigură! Pe bune?? De 2 ani, România suferă de cea mai mare instabilitate...
-” Toleranță și bună înțelegere caracterizează viața cetățenilor români indiferent de etnie, religie sau minoritate”. Pe bune? Întrăznești să spui asta când ideile radical-naționaliste, fundamentaliste, xenofobe, homofobe, anti-europene au revenit în forță ca în anii 30, promovate în special de politrucii PSD, pe Antena 3? Văd că oamenii au uitat repede Referendumul URII! În continuare bla, bla...
”România este mândră de Istoria și Devenirea sa!
gură de rai, picior de plai, baladă, colier cu nestemate, Gradina Maicii Domnului, izvoare de cleștar, splendorile de patrimoniu mondial...😬😟🤭🇷🇴
Și să nu uităm vocea..Vocea aia...🤢Și nu mai zic de abuzul de filmări cu drona.

sursa, fb, Radu Oltean.

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Demoni, demonizare


Recitind romanul ”Demonii” al marelui Dostoievski, creatorul sintagmei celebre și definitorii, ”dacă Dumnezeu NU există, totul este permis” (din punct de vedere imoral și amoral, nota mea, tibi) am ajuns la punctul în care scriitorul acesta genial, se exprimă prin intermediul unei domnișoare de toată stima, Iulia Mihailovici: NU putea să-l provoace la duel, pe fostul său, șerb!
Asta este. Asta explică de ce mulți intelectuali de marcă, au reintrat în turnul lor de fildeș: nu mai văd cum să explice unui popor orbit ceea ce nu VREA să vadă. NU vor acești intelectuali, să se mai implice. Acești intelectuali de marcă, NU vor să-i mai provoace la duel, pe cei pe care îi cred nocivi și imbatabili, pentru că-i consideră șerbi. Adică, inferiori.
Nu le reproșez nimic. Mă întreb numai, dacă opera la care lucrează acum, pentru viitor, le validează atitudinea de acum. Poate da, poate nu. Nu știu.
Marele Noica, a spus că NU te poți lupta cu metereologia. Nici cu politica. Noica, greșea: dacă vrei, te poți lupta ȘI cu metereologia, ȘI cu politica. De efectele metereologiei, te ferești. Cu politicienii, LUPȚI! Dacă vrei. Dacă intelectualii, se retrag, boborul îi va urma întotdeauna, pe manipulatorii care-și fac mendrele tocmai pentru că intelectualii adevărați, au abandonat lupta.
De ce-ar mai lupta intelectualii? Cărțile LOR NU MAI SUNT INTERZISE și se pare că au cum să trăiască decent fără să se mai implice în lupta politică.
Au ajuns ȘI ei, să trăiască în propria lor țară individuală. Peste altă sută de ani, urmașii noștri vor vorbi despre orice, în afară de ce am reușit noi să facem, acum.
Știu că pun o întrebare inutilă: de ce credeți că demonizarea a devenit regula de aur a demonizatorilor?

joi, 18 octombrie 2018

Piatra răbdătoare


„Există o sintagmă în limba persană, Piatra răbdătoare, pe care oamenii o folosesc de obicei în vremuri de nelinişte şi încercări. Se spune că o persoană îşi povesteşte toate necazurile şi nemulţumirile acestei pietre. Piatra ascultă şi absoarbe toate durerile şi secretele, şi astfel omul este  vindecat. Uneori piatra nu mai poate îndura povara şi explodează.”
Am citat acest pasaj dintr-o carte grea, grea cît tristeţea tuturor celor rupţi de ţara lor natală, carte scrisă de o profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, doamna Azar Nafisi, carte denumită foarte inspirat, Citind Lolita în  Teheran. Desigur, este vorba despre celebra carte scrisă de Vladimir Nabokov, Lolita, carte extrem de cotroversată chiar şi în zilele noastre, nu doar în spaţiul cultural islamic.
Citind Lolita în Teheran, nu este singura carte publicată de doamna Nafisi.  Are şi multe lucrări de specialitate dedicate literaturii engleze, domeniu în care doamna Nafisi fiind o veritabilă specialistă, are titlul de doctor, cărţi apărute cu mare greutate şi cu multe riscuri în Iran, ţara în care fundamentalismul islamic încearcă – şi chiar reuşeşte – să şteargă toate urmele democratizării liberale, începute de şahul Reza Pahlavi în urmă cu aproape şase decenii.
Citind Lolita în Teheran nu este o carte dedicată micuţei răpite de un monstru, pe cînd Lolita avea numai 12 ani, fetiţă căreia i s-au furat pe rînd, copilăria, inocenţa, viaţa. Este mult mai mult decît atît, fiindcă o subtilă translaţie făcută de autoare, care transpune drama Lolitei peste drama tuturor oamenilor cărora li se fură cu brutalitate viaţa şi libertatea, în numele unor idealuri dovedite mai mereu, simple iluzii vîndute cu cinism naivilor, de  indivizi setoşi de putere care trec la propriu peste cadavre, impunîndu-şi politicile lor tiranice, oamenilor, în cazul acesta, în Iran, prin forţa brutală a Gardienilor încolonaţi cu supuşenie în spatele liderilor islamici.
Nu intru în esenţa acestei cărţi extrem de dense din punct de vedere uman, social, politic, religios, toate aceste aspecte fiind exemplificate copios pe parcursul cărţii, cu nenumărate exemple din literatura de cea mai înaltă ţinută. Spun numai, că autoarea descrie în carte destinele unora dintre studentele sale, destine rareori ferite de vicisitudini, tinere cel mai adesea căzute pradă capriciilor unui regim tiranic, brutal şi extrem de represiv, regim capabil să recurgă fără ezitare la asasinatul justificat politic. Mă refer la faptul că autoarea, după o îndelungată luptă cu sistemul, alege să devină la rîndul său, o exilată, pentru că ar fi plătit rămînînd în Iran, inclusiv cu preţul propriei sale vieţi, îndrăzneala de a educa tinerele fete, în spiritul libertăţii de conştiinţă, dublată de o cultură adevărată.
Piatra răbdătoare. Această piatră a fost prezentă şi în spaţiul vital românesc, pentru milioane de români care acum, sunt rupţi de ţara lor. Cînd piatra lor răbdătoare personală a explodat, românii au emigrat. Au plecat în bejenie, care-ncotro. Unii sunt împăcaţi cu această soartă. Alţii nu-s şi nici nu vor să se împace cu acest statut, de dezrădăcinat. Nu ştiu cum este mai bine sau mai rău. Mă întreb numai, cîte milioane de români ar mai trebui să vadă că piatra lor răbdătoare nu mai suportă mizeriile politicienilor actuali şi explodează. Mă întreb de asemeni, dacă acest exod mai poate fi oprit, şi cum. Chiar mă întreb dacă acest popor nu a intrat pe calea dizolvării ca naţie. Natalitate negativă, exod accelerat, import masiv de asiatici şi nu numai. Ca să nu mai vorbesc şi de „refugiaţii” de război pe care o politiciană iresponsabilă, i-a chemat în Europa.
*Cele şase săptămîni minunate pe care am avut bucuria şi norocul de a le petrece în Canada, se încheie peste două zile. Ieri, am fost invitaţi la cină de o familie de români plecaţi din ţară de 14 ani, prieteni cu Robert. Locuiesc într-o vilă mică şi cochetă, suficientă pentru Mihai, Iulia şi fiica lor adolescentă, Aura. Nu le dau numele real pentru că n-are nici-un rost. Mai bine de 250.000 de români trăiesc în Canada, mare parte dintre ei în Quebec, în Toronto sau în Montreal. Cei trei, sunt doar trei dintre ei.
Ce vreau să arăt, sunt accentele de normalitate pe care această familie le-a etalat: discuţia despre politica locală, a durat mai puţin de un minut; la întrebarea doamnei ce mai este pe acasă, pe la romanica, am spus un singur lucru şi anume că, s-a ajuns pînă acolo încît cei judecaţi pentru fărădelegi, vor să-şi aleagă completul de judecată. Mirarea uluită a doamnei, a fost singurul răspuns, iar subiectul a fost abandonat. N-am întrebat care a fost motivul plecării lor din ţară şi nici ei nu s-au grăbit să ni-l spună (piatra lor răbdătoare a rămas nedestăinuită, nouă). Am petrecut cîteva ore de discuţie destinsă, spumoasă, despre călătorii, despre picanterii ale vieţii bonome de fiecare zi, am glumit copios. Adică, mai pe scurt, am  avut o experienţă extrem de plăcută şi cred că şi această familie fericită aici, în Canada, s-a simţit foarte bine în compania noastră. Chiar erau la curent cu încercările lui Robi de a ne face să revenim în Canada, definitiv, şi ne-au încurajat să NU ezităm! Să venim aici, şi totul va fi ok. TOTUL!
I-am întrebat dacă vor să revină în România. Mihai a tăcut, dar doamna, ne-a spus că după ieşirea la pensie, peste vreo 15-20 de ani, cine ştie, poate poate,  că... Oricum, n-au renunţat definitiv, la casa din ţară. O mai păstrează.  
*De ce este Canada aşa cum este? Pentru că cetăţenii sunt implicaţi în viaţa cetăţii. Votează în procente care depăşesc cu mult jumătate din numărul total al electorilor (cel mai recent procent a fost de 67%). Ieri, 01 octombrie 2018,  au fost alegeri în Quebec. L-am însoţit pe Robi la centrul de vot, din curiozitate. Prima constatare: votul a fost organizat într-o zi de luni, nu sîmbătă sau duminică pentru a strica weekend-ul cetăţenilor sau pentru a încuraja absenteismul. A doua constatare, votul a fost exprimat într-o şcoală, la subsolul cu dulapurile elevilor, fără ca procesul de învăţămînt să fie oprit. A treia constatare, a fost că nimeni nu s-a obosit să cheltuie sume faraonice pe cabine de vot! O simplă cutie de carton desfăşurată pe o masă banală, era singura protecţie a celor care se fereau de curioşi. A patra constatare a fost că familiile veneau la vot împreună cu copiii, copii de la vîrste potrivite pentru grădiniţă pînă la adolescente sau adolescenţi, iar copiii erau încurajaţi de funcţionarii din secţia de vot să-i asiste pe mami sau pe tati cînd îşi exprimau votul. Drept recompensă, EI, copiii, puneau votul în urnă! (atitudine cu bătaie fooooarte lungă în timp)
Şi ultima constatare: toţi cetăţenii cu drept de vot sunt notificaţi acasă din timp, cum pot vota: fie la urne, fie prin corespondenţă. Toţi cetăţenii primesc prin poştă plicuri în care se specifică locul unde sunt arondaţi şi mai ales, primesc un carton pe care sunt tipărite datele personale: numele, prenumele şi adresa, cartoane care deschid accesul la urne. Pierzi cartonul, nu votezi! Dar, dacă ai votat, ai predat cartonul şi este EXCLUS să mai poţi vota încă o dată, aşa cum ştiu dragnevii că se poate vota, la romanica, inclusiv sau mai ales la referendumul din 6 şi 7 octombrie, scrutin la care s-a renunţat la TOATE elementele de siguranţă care protejau votul, de fraude.
*Am aflat rezultatul votului din Quebec, dintr-un ziar on line românesc, de pe plan local. Dar este problema lor ce au votat şi nu este problema mea să judec ce şi cum. Nici pe Robi nu l-am întrebat nimic pe această temă.
Pe mine m-a interesat să înţeleg de ce, Piatra răbdătoare a fost (şi încă mai este) posibilă în Iran, de ce mai este posibilă în România inclusiv acum, şi de ce  nu-mi vine cred că va fi posibilă, în Canada. Nu prea curînd. Cuvîntul CHEIE este civilizaţie!
În Iran, civilizaţia persană a fost distrusă de islam. Nici măcar în zilele actuale nu-s permise studiile ştiinţifice despre perioada pre-islam din Persia. Se poate închipui un astfel de sacrilegiu?
Acum. Trebuie să trecem iar, în România, prin grozăviile de la nivelul anilor sovietizării accelerate şi scelerate, cînd oamenii au fost exterminaţi în temniţele comuniste şi la Canal, ca să facă loc nimicniciilor şi netrebnicilor, ca să pricepem că nici măcar pietrele nu mai au răbdare?   
Trebuie musai să sugrumăm din faşă, incipienta civilizaţie care începuse a înmuguri cu timiditate şi la noi în ţară, după accederea ţării în spaţiul civilizat al UE şi al NATO? Sigur asta vrem?

Zilele noastre trec, ca umbra


Aveţi chef de plimbare şi azi? Încuviinţăm și hai la drum. Primul popas, o piaţă de legume şi nu numai. Este situată lîngă autogara de unde am luat autocarul spre Montreal, în urmă cu muuuultă vreme. Fără pretenţii, este o piaţă unde Robert vine foarte des; este şi mult mai aproape de casă decît Piaţa de lîngă portul vechi, iar faptul că aici este tratat cu deferenţă, primind preţuri preferenţiale, fiind client, fidel fidel fidel, contează! Cert este că pentru o lădiţă cu vinete frumoase şi încă una cu ardei gras, a plătit numai 20 de dolari, adică de vreo trei ori mai puţin decît dincolo, „la excroci” unde o singură vînătă costa între doi şi opt dolari!
Las Tandemul să facă tîrguielile şi eu îmi învîrt privirile roată prin piaţă.  Caut o privire vicleană de precupeaţă. Caut degeaba. Ca şi la cealaltă piaţă, toate tarabele au afişat locul de provenienţă al legumelor, fructelor, brînzeturilor, vinurilor, cîrnaţilor etc. expuşi / expuse, iar cei care vînd produsele sunt membrii familiilor acelor ferme. Nu există interpuşi. Preţul afişat este negociabil, funcţie de cantitate. Locul este curat, luminat cu neoane chiar şi ziua nămiaza mare şi din nou, am o senzaţie de civilizaţie.
Ci-vi-li-za-ţi-e. La intrări, sunt disponibile cărucioare cu care să-ţi poţi căra pînă la maşină marfa achiziţionată, dacă ai nevoie de aşa ceva. Robert a avut nevoie şi a găsit un cărucior, imediat. După ce l-a folosit, l-a dus mintenaş înapoi de unde l-a luat. Să nu vă miraţi. Toată lumea procedează aici aşa, în mod natural. Le-a intrat în instinct că numai astfel pot trăi oamenii între oameni. Numai astfel!
Vrem brînzeturi? Îl lăsăm pe el să aleagă. Ştie mai bine ca noi ce poate găsi şi chiar ŞTIE! Şi alege nişte bucăţele de brînză de capră, o bunătate, cum la Mall nu am găsit, deloc deloc deloc. Chiar şi o bucată de brînză nematurată am găsit, ca brînza aia de la Sibiu pe care o căutăm noi şi o lăudăm de zor, că vezi tu drăgăliţă Doamne, brînză ca la romanica bre, NU se mai există pe lume. Ete na, că EXISTĂ, şi este la fel de bună! Şi mai există şi alte produse de casă, cum ar fi pîine în diverse variante, dulcegării şi multe altele.
Am observat că la multe dintre tarabe sunt fete şi băieţi la vîrsta tinereţii, care nu se jenează să ducă mai departe tradiţia agricolă a familiei. Lor nu le dă nici-o abramburică diplome false de falşi intelectuali, ca să le încurce viaţa de oameni normali, oameni utili societăţii. Vorba lui Creangă, pe aici va avea întotdeauna cine să tragă ciubotele, cui merită şi va avea întotdeauna cine să producă nişte ciubote, fără să ajungă în poziţia de şef de stat, ca pingelică, sau ca mustăcel. Trecem. 
Am încărcat prada în maşină şi hai la drum, mai departe. Nu-s deloc maliţios dar, tare la timp au venit aceste două lădiţe cu ardei şi cu vinete: tocmai la timp ca să mai băgăm în congelator, neşte vinete coapte şi neşte ardei copţi, sub atenta şi savanta privire a lui mami a lui Robi J
Sper numai ca mîine, să nu ne mai luptăm cu fenomenul, Ţip J Nouă n-ar trebui să ne mai pese dar, Robi mai are de acomodat cu vecinii, mirosurile de neînţeles pentru mîncătorii de pizza congelată, adică miroasnele bucatelor pregătite cu pasiune, dragoste şi cu pricepere studiată.
Ce să le fac? N-am ce să le fac! Spunea Robi că mami, ar face bani grei pe aici, bucătărind. Hi hi hi, aşa o fi.
Cum spuneam, am mers mai departe. Am ajuns lîngă Universitatea Laval, loc luat de noi numai ca reper pentru schimbarea bus 11 cu bus L 2. Ştiam că această Universitate cuprinde foarte multe facultăţi dar, nu ne-am aventurat niciodată per pedes să vizităm aşezămîntul; o facem acum, comod aşezaţi în Volvo. Adevărat orăşel universitar, compus din  facultăţi diverse, cămine, săli de sport, bibliotecă şi habar nu am cîte clădiri dedicate ştiinţei şi progresului. Nenumărate parcări sunt disponibile la tot pasul însă, numai pentru abonaţi. Este şi o biserică impunătoare în preajmă dar, mai bine citez din lucrarea c a n a d a:
 „Între austerele ziduri de piatră, La Seminaire de Quebec şi Musee de l’Amerique francaise s-a adăpostit prima instituţie educaţională din New France, o şcoală pregătitoare pentru preoţi. Întemeiată în 1663 de către Monsignor de Laval (care a devenit primul episcop al New France), astăzi este sediul şcolii de arhitectură din Laval University. Pe cadranul solar de pe zidul aripii Procure Wing, din secolul al XVII-lea o inscripţie spune: „Zilele noastre trec, ca umbra”. Muzeul prezintă cu multă însufleţire atît propria istorie, cît şi povestea emoţionantă a coloniei şi a culturii din New France.”
Exact cînd părăseam acest loc, Robert ne-a spus un lucru esenţial: TOATE clădirile din acest campus universitar, sunt legate prin tuneluri, inclusiv cu parcările: bomboana pe tort, este că acest campus, este legat prin subteran,  inclusiv cu acel complex comercial în care se găsesc şi Metro, şi Simmons, şi Archambauld. Cu alte cuvinte, Robi ne spunea: ce tot căutaţi voi „oraşul de sub oraş la Montreal, cînd vă este la îndemînă aici, în Quebec?” J
Gluma ca glumă dar, trebuie să reţinem că nu după prea multă vreme după ce noi vom pleca de aici, se va dezlănţui iadul vremii nefavorabile. De aici, şi necesitatea de a face acele legături între aceste facultăţi.
Iar am oprit. Robi studiază atent o pancartă de atenţionare şi ne spune că putem parca aici, fără probleme, o oră. Nici nu este nevoie de mai mult. Mare atenţie la parcare, pentru că sancţiunea poate merge pînă la ridicarea licenţei de condus! Din nou, NU este de glumă cu regulile.
Vreţi să vizităm un magazin deţinut de nişte arabi? O epicerie? Nu avem nimic împotrivă. Mai întîi, Robi ne avertizează că-s excroci J Ok, spun. Totuşi, spune el, nu vreţi să aruncaţi o privire? Da’cum nu? Şi intrăm. Magazin obişnuit, cu tot felul de produse, de la făină şi mălai, zahăr, paste făinoase şi altele de acest fel, compoturi, dulceţuri, etc etc etc, pînă la brînzeturi şi carne halal. Nu-s chiar interesat de aceste chestii. Robert studiază oferta de dulcegării (din care a şi cumpărat pe săturate J ) eu observ într-un tîrziu un afiş pe care scrie că au humus. Eeeee, asta-mi place! Prudent, am cumpărat numai o sută de grame. Dar, fleţ cum sînt, nu mi-a trecut prin minte să-i cer arabului o mostră ca să gust. Că aş fi luat măcar un kilogram, atît de bun s-a dovedit a fi!
Şi nu, nu-s excroci deloc. Sunt negustori din tată-n fiu, negustori care te întîmpină la intrare cu ceşcuţa tradiţională de ceai, negustori care nu te inoportunează ci, te lasă cu răbdare să studiezi pe îndelete ce oferă şi numai dacă întrebi ceva, abia atunci te copleşesc cu amănunte despre marfă. Au o răbdare infinită şi nu-s scandalizaţi dacă nu cumperi nimic. N-ai de unde să şă ştii dacă politeţea lor este numai aparentă dar, nu prea contează. 
Mai mergem la o cofetărie de unde am luat cîte ceva, apoi am vizitat pe fugă Eglise du tres-Saint-Sacrament de Quebec, care la fel ca şi Notre Dame de Quebec, este deschisă permanent. Apoi, încă un loc de confruntare anglo-francez, dar gata, este deja, prea mult.
Bine, spune Robi. Vreţi să mergem la un restaurant african? Vrem. Intrăm, locul este modest către sărăcăcios, simplă crîşmă de cartier, nu-mi inspiră mare încredere. Robert insistă umpic, J ne spune că au peşte foarte bun. Ce fel de peşte? Nu ştie exact. Vin au? Nici asta nu ştie dar, au bere foarte bună. Bere la peşte? Nu, mulţumesc frumos. Cînd a mai venit şi domnul ospătar, o prăjină îmbrăcată ca de stradă, cu blugi şi o cămaşă suflecată, am intrat la bănuieli: unde-am nimerit frate? Iar cînd prăjina aia m-a fulgerat cu două lasere aruncate din ochii săi întunecaţi, am tuns-o rapid către ieşire fără să mai spun nimic, gîndindu-mă că dacă în priviri prăjina aceea ar fi avut şi neşte gloanţe, acum aş fi fost mort J
Haidi fraţilor acasă, că avem sacoşele pline de bunătăţuri. La ce să mai stăm pe aici la mila unor africani pe care poate că i-am fi-ncurcat?
La masă, printre altele, Robert a exclamat: phiii că tare-i bine să mai stai duminica acasă, la o leneveală şi la belfereală pe săturate!
Dacă am trecut oceanul fie şi numai ca să-l facem să recunoască acest lucru, este extraordinar! Fie şi numai ca să înţeleagă că între munca obligatorie de sîmbătă şi duminică pe care am prestat-o noi, în ceauşism, şi munca la care se supune el, benevol, este o diferenţă enormă. Nu de alta dar, nici nu ştim cînd ne trezim, poate prea tîrziu, că, Zilele noastre trec, ca umbra .

Insula cu mori


Ne aşternem la drum şi încet încet, încep să recunosc traseul autobuzului 11. Ajungem şi la Parlament unde „aţi fost” trecem pe lîngă gară „pe care o ştiţi” şi ne aşternem la drum. Ajungem în dreptul podului metalic. – Iar mergem la insula sfinţilor? întreabă Silvia. – NU. – Mai mergem o dată la Cascada Montmorency? – NU. Ne apropiem de Catedrala Saint Anne des Beaupres. Mai mergem o dată la Catedrală? – Nu. J Ştiu eu de ce nu întreb. Mai întîi pentru că-i prea etanş în tăcerile sale, apoi pentru niciodată nu ne-a dezamăgit. Robert ştie foarte bine cam ce ne interesează şi ne-a dus întotdeauna în locuri pe care le-am admirat. Are şi de unde alege dar şi el le ştie în amănunţime, cam pe toate.
Văd pe marginea drumului, indicatoare: Ville Baie Saint Paul, atîţia kilometri. Ajungem şi aici. Locul colcăie de turişti, vedem din mersul maşinii o catedrală impunătoare, un centru al artelor, şamd. – Aici vrei să oprim? – NU. J
Nu după multă vreme, după ce ne-am căţărat pe un deal (sau munte)  ajungem la o belvedere unde puhoi de lume se agită şi fotografiază de zor, un peisaj mirific în fundalul căruia se lăfăie munţii, la poalele cărora clipoceşte maiestuos, Marele Fluviu. Nu oprim. Începem să coborîm pe pante abrupte de pînă la 30 %, cred, şi ajungem la mal. Ne încolonăm la coadă la ambarcarea pe un feribot, feribot care ne va depune pe malul Isle aux Coudres, unde vom vedea noi ce vom vedea J
Mai întîi, vedem peisajul omniprezent în Canada: vile, copaci, autoturisme. Ca şi la Ille d’Orleans, şi pe insula asta sunt mai multe localităţi dar, totul este incomparabil ca dimensiune. Aici este o insulă practic liliputană în raport cu gulliveriana d’Orleans. Şi mult mai multă linişte este aici, spune Robi, pentru că pe aici trăiesc mai mult pensionari. Turismul este foarte bine reprezentat şi destul de bine receptat prin multitudinea de hoteluri, moteluri, parcuri de camping, ospătării. Se văd totuşi multe ogoare bine lucrate de pe care roadele tocmai au fost adunate deci, nu-s numai pensionari pe aici... Multe vile sunt de închiriat sau de vînzare. Ne-a lăsat GPS-ul în pană, nu ştiu de ce dar, nu contează, Robi a mai fost aici aşa că, se orientează, chiar dacă suntem undeva şi ajungem undeva. J
Şi chiar ajungem, la les Moulins de L’isle-aux-Coudres.
Locul este un muzeu în aer liber dedicat unei microcomunităţi străvechi de pe aceste meleaguri, unde funcţionau două mori, una de vînt iar cealaltă de apă. Aici se producea atît făina obişnuită din cereale dar, se producea mai ales, o făină excelentă, vestită în aceste ţinuturi. Mostre la pungi de un kg. sunt la butic J
Muzeul este înţărcuit cu un gărduţ mai mult simbolic şi cuprinde recepţia cu buticul nelipsit, o sală expoziţională dedicată unui personaj, Pierre Perrault, casa făinarilor lipită de moara de apă, cuptorul de pîine iar în amonte, barajul de unde apa ajungea la moară pe două căi: pe albia naturală a rîului sau pe un canal / tub rectangular, confecţionat din lemn. Parcul acesta mai cuprinde şi moara de vînt, veche de aproape 400 de ani.







Întregul loc (sit) a fost amenajat cu sprijinul autorităţilor locale şi al Ministerului de resort din Quebec.
Curtea bine întreţinută are bănci şi mese unde poţi ţine un pick nick după metoda bine cunoscută: poftiţi la masă dacă v-aţi adus de-acasă. Noi nu ne-am adus nimic aşa că, pornim în căutarea unui restaurant.
În drum spre căutarea unui loc de ospătat, mai vedem pe geam vile din lemn, vile din piatră sau vile construite într-o combinaţie dintre lemn şi piatră. Vedem la un moment dat şi o casă mobilă! Robi ne-a spus că acest tip de casă se poate demonta, transporta cu trailere şi remonta unde ai chef şi bineînţeles, autorizaţie. La un moment dat, Robi mă atenţionează – uite tati pe dreapta, ceva interesant. Mă uit şi bufnesc în rîs. Era o cidrărie J
Subtil mod de a mă lua peste picior pentru că în loc de vin roze, am cumpărat la un moment dat, cidru roze, hi hi hi! Ajungem la Auberge La Fascine. După ce tolocăneşte Robi cu un tinerel amabil dar cam grăsuliu, aflăm că bucătarul plecase fix cu două minute mai devreme. Ce coincidenţă, frate! Îmi spusese mie Robi că-s tare şmecheri, quebecoşii J Ghidaţi de tipul respectiv, ajungem la Restaurant-bar-terasa Le Carylus.

Mare, aşezat pe malul fluviului, peisaj de basm. Dar. După ce Robi a studiat lista meniu şi s-a conversat cu o chelneriţă care în viaţa sa a fost la  un moment dat şi mult mai tinerică, a cam strîmbat din nas. Nu ne prea venea să mai căutăm, pe drumul de venire ioc restaurante, la Ville Baie Saint Paul Robi nu vrea să oprească el ştie de ce, aşa că ei doi au luat cîte-un cremvurşt care s-a dovedit a fi bun, iar eu am luat singurul fel de supă pe care-l mai aveau, o supă cremă de morcov cu nu mai ştiu ce dar, foarte bună şi pe gustul meu de picantă. Plus cîte-o berică, putem să mergem mai departe că drumul de întors durează vreo două ore şi acasă ne va da Silvia ceva bun bun bun de papa. J  
De ce-a fost atît de interesantă această excursie? Pentru că mi-a întărit sentimentul pe care îl am în ceea ce-l priveşte pe Robert: s-a integrat atît de bine în ţara asta care l-a adoptat cu braţele deschise încît, este foarte încîntat să ne arate cam tot ce crede el că este interesant din istoria Canadei.
Pînă la urmă, cam asta este istoria Canadei, pe scurt: triburile indigenilor pe de o parte, şi am văzut în Quebec o astfel de aşezare reconstituită, iar pe de cealaltă parte, aşezările timpurii ale omului alb, din care au rezultat oraşele actuale. În acest context, reamintesc şi incursiunea noastră de la Val Jalbert.  Istoria luptelor dintre europeni, sau cu indigenii, nu-şi are locul, aici.
Un amănunt interesant este că autorităţile locale, menţin gratuitatea pentru feribot, tocmai ca să nu cumva să descurajeze turismul.
Şi pentru că pe lumea asta totul este complementar, la întoarcere, la intrarea în Quebec, am văzut şi un cimitir în care sunt înmormîntaţi oamenii cu mai puţină dare de mînă, cimitir în care mormintele nu mai sunt disparat dispuse între copaci, fiind aliniate aşa cum ştim, de-a lungul aleilor de beton. 

miercuri, 17 octombrie 2018

Cimitir


Şi am pornit iar, la drum. E sîmbătă, drumul este liber şi mergem către uriaşul Quebec. Unde? Contează? Nu. Important este că avem din nou timp, pentru noi trei. Ajungem şi la renumitul Acvariu. Nu mă atrage deloc. Bine a făcut Silvia că nu a avut deloc chemarea să venim aici cu bus-ul, pentru că „mai lungă ni s-ar fi părut, calea de întors acasă”. Practic, aici rămîneam pînă ar fi venit Robi să ne  salveze J
Ne plimbăm iar printr-unul dintre nenumăratele cartiere de vile aşezate printre copacii din pădure. Peisaj repetitiv: vilă pus autoturisme plus copaci. Şi iar şi iar şi iar. Pe străzi, mai nimeni, în afara unor alergători şi alegătoare adepţi ai sfîntului jogging. Mai rar, cîte-un autoturism dar, aşa cum am mai observat, toate semafoarele funcţionează, perfect inutil. Trecem pe lîngă un cimitir aşezat pe marginea unui deal împădurit, la malul fluviului. Iată că mai avem ce vedea în Quebec deşi credeam că nu prea mai avem. Fără glumă, cum moartea face parte din viaţă, cimitirele pot da o anume idee despre dimensiunea a unei civilizaţii.
Aşa cum viii trăiesc printre copaci, şi după moarte tot printre copaci îşi dorm somnul de veci. De veci şi nu prea, pentru că locul de înmormîntare este numai închirit pe o sută de ani, nu cumpărat pentru vecie, aşa cum este prin alte părţi. După această perioadă de timp, funcţie de aglomerarea parcelelor, poţi să împarţi somnul de veci în tovărăşia habar nu ai cui. Parcelele sunt scumpe, ajung şi la peste trei mii de dolari. Chiar şi comunitatea românească a cumpărat o parcelă mărişoară şi sunt cîteva morminte ale românilor plecaţi la cele veşnice de pe aceste meleaguri, fie ţărîna lor uşoară şi cugetul urmaşilor lor, împăcat.
Totuşi, spre deosebire de cartierele locuite de cei vii, în afară de copaci şi de linişte, aici nu mai găseşti nici vila-cavou nici automobile. Doar monumente funerare înalte şi cruci frumos acompaniate de statui elaborate în mod artistic. Sunt şi cîteva cripte săpate în mal. Cele mai rîvnite locuri – şi cele mai scumpe – sunt cele care au vedere către fluviul Saint Lawrence. La intrarea în cimitir, este o micuţă biserică, Saint Michel dar, nu ne-am învrednicit să o mai vizităm.
Am dat roată în cimitir cu Volvo cu tot pe nişte alei foarte înguste, neasfaltate, dar, acoperite cu pietriş amestecat cu catran. Am întîlnit în calea noastră un grup de cinci pensionari şi pensionare şi am stat liniştiţi în spatele lor mai bine de zece minute pentru că „nu pot să-i clacsonez ca să se dea la o parte şi nici să merg pe iarbă nu pot, ca să nu tulbur liniştea celor decedaţi.” Cum spuneam, civilizaţie!


Ultima zi de sîmbătă pe teritoriul canadian


Ultima zi de sîmbătă pe aceste meleaguri, dacă nu vom reveni. Dacă vom reveni aici, ultima zi petrecută în România, ar putea fi ziua plecării noastre definitive, de acolo. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu cum se vor derula lucrurile, pînă cînd nu ne vom reîntoarce în România şi pînă cînd nu vom chibzui temeinic. Avem la ce chibzui, pe îndelete, la toate aspectele acestei decizii. Rămîne numai ca, după ce ajungem acasă, la romanica, să-mi aduc aminte de toate aspectele vieţii neconforme din Canada, pe care le-am văzut fără ochelarii roz, de care vorbea Raluca Feher. Un lucru este limpede: oricîte dioptrii ar putea avea nişte ochelari roz prin care să privesc România, este aproape exclus să văd ceva benefic, în peisajul politic de acolo, acum: dacă cei trimişi în judecată, au puterea să aleagă completul de judecată care să dea verdictul în cazurile în care sunt inculpaţi, NIMIC nu mai este de sperat pe timpul unei vieţi de OM, în acest teritoriu, pretins european, teritoriu aflat de fapt, mult prea aproape de influenţa politică a unei Rusii dezlănţuite spre o politică a destructurării întregului set de valori creştin democratice care a configurat civilizaţia de tip vestic, aşa cum este, acum, în Europa. Încă!
Nu ştiu dacă pentru mine sau pentru Silvia ar putea conta prea mult, ce s-ar putea întîmpla în Ro, în viitorul apropiat. Mi-ar plăcea tare mult să mai pot  fi optimist. Aşa am fost întreaga mea viaţă: naiv de optimist. Numai că, la vîrsta la care am ajuns, am început să ŞTIU că pe termen scurt sau mediu, tinerii NU mai au ce spera, decît dacă sunt fii, fiice, amante, prieteni sau măcar amici, şamd, ai /ale potentaţilor puterii. În plin contrast cu meritocraţia, prostocraţia agresivă a ocupat întregul spaţiu public şi toacă mărunt, orice tentativă de rezistenţă civilizată, a exponenţilor societăţii  civile, care încă mai crede că, mizerabilismul, mai poate fi învins.
Semne că buba este pe cale să se spargă, sunt din belşug: este din ce în ce mai greu de găsit bani de împrumut pe piaţa financiară externă, pentru plata obligaţiilor electorale asumate cu inconştienţă, ca de exemplu pensiile speciale, iar fatidicul 3 % din PIB, este pe cale de a fi depăşit în mod iresponsabil, dar evident, neasumat dpdv politic. Va crăpa şi mustăcel cu tot aliotmanul său de sicofanţi, aşa cum au crăpat şi alţii înaintea lui: tonta, prostovănelul, născase, iliceskovici.
E copt puroiul şi buba se va sparge foarte curînd. Nu prea văd cum îi vor mai convinge pesedeii pe oamenii care trăiesc în principal din economia de subzistenţă agricolă pe plan individual, după ce le-au fost exterminate animalele din curte, să-i mai voteze. 
Ps. Am aflat cu oroare că în timp ce sunt peste două sute de mii de pensii speciale, NU se poate asigura existenţa a numai 20 de bolnavi dintr-un sanatoriu, bolnavi cărora nu li se alocă decît 11 lei pe zi, pentru hrană. Bolnavi care suferă de o boală eradicată peste tot în lume: LEPRA.
*Dacă anagramez acest cuvînt, îmi rezultă PERLA. Aceasta este perla guvernării pesediste: lepra. Lepra ca boală a unor nefericiţi bolnavi ignoraţi şi LEPRA ca emblemă figurativă a celor care s-au instalat – cred  ei – pe vecie, la putere.

Gata? Cam da...


Ieri n-am avut chef de plecat de-acasă şi nici astăzi nu m-am îndemnat deşi, Silvia mă cam îmboldea. Vremea a fost astăzi mult mai omenoasă decît ieri, dar nu prea mai am chef să fac veşnica navetă 35 R plus L 2 plus bus 11, cu timp pierdut prin staţiile de autobuz, care nu vin chiar întotdeauna după orarul riguros planificat. Dacă mă gîndesc bine, practic, am văzut prin Quebec, cam tot ce mă putea interesa. Mă rog, aproape tot. 
Iar apropo de bus plus bus plus bus. Nu mi-am mai reînoit carnetul de conducere, după ce am fost operat pe coloană. Nu-s chiar atît de inconştient să mai pun mîna pe volan, după ce încă mai am o semipareză nesuferită.
Aşa că, degeaba mi-a oferit Robi, unul dintre automobilele sale. Parafrazînd un slogan celebru al unei galerii de fotbal, pieton pînă la moarte J
He he. În insistenţa sa, Robi o tot îndeamnă pe mami să obţină carnetul de conducere auto. Mai ales în varianta că ne vom strămuta aici, definitiv. Şi are dreptate. Am spus că aici, fără auto, eşti la îndemîna ploii, ca să nu mai socotesc şi timpul pierdut aşteptînd transportul în comun.
Dacă în romanica n-aş fi văzut-o pe Silvia învîrtind covrigul, aici nu mi se mai pare chiar atît de neimaginat. De ce? Foarte simplu: pe de o parte, traficul nu este atît de aglomerat, iar pe de cealaltă parte, toţi participanţii la trafic se poartă extrem de preventiv şi de civilizat, pentru că nimeni nu are nevoie de TICHET sau de puncte pierdute la licenţa de şofer. Reamintesc, din cele 12 puncte iniţiale, poţi pierde relativ simplu, două, trei, sau chiar patru puncte, iar dacă ai epuizat cele 12 puncte iniţiale, aştepţi DOI ANI pînă să ai dreptul de a fi reexaminat şi să poţi căpăta o nouă licenţă de şofereală! Chiar nu este de glumă!
Am revăzut pozele, că textul l-am revăzut şi re-revăzut. Speram ca pozele, să fie de mai bună calitate. Vezi să nu. Ca să fiu sigur că măcar o imagine este ca lumea, am pozat aceeaşi chestie de mai multe ori. Rezultatul? Pozele clare sunt repetate pînă la sastisire, dar, şi pozele neclare suferă de aceeaşi repetiţie J Cum am mai spus, atunci cînd este să nu fie ceva, apoi chiar că nu este! Nu-i nimic, cînd vom ajunge acasă la noi, în România, voi face o selecţie dintre pozele cît de cît reuşite şi voi ilustra textul care s-a cam lăbărţat pînă pe la vreooo, mai bine de 150 de file de carte, format obişnuit.
Nu ştiu cum vom petrece ultimele zile, dar cum timpul trece repede, mă şi văd acasă, regretînd că am plecat. Vom reveni? Sincer, NU ŞTIU!
Spusese Robi aseară că astăzi ne va duce la un magazin de unde cumpără bomboane pentru împărţit copiilor, de Halowen. A venit, ne-am urcat în Volvo şi hai. Am oprit în parcarea altui complex de magazine, unde dacă scormonesc bine prin memorie, am mai fost, chiar în prima zi, cînd îmi exprimasem dorinţa de a-mi cumpăra ceva. Numai că eu n-am mai coborît din maşină. În fine. Acum am coborît şi am intrat în cea mai mare bombonerie pe care am văzut-o vreodată, în viaţa mea. Mii de feluri de bomboane, caramele şi alte dulcegării imaginabile, sunt oferite doritorilor, atît preambalate cît şi vrac. Simfonie de culori şi şi de gusturi în care este   tare greu să te decizi. Un raion aparte, este ocupat cu sute de condimente. Da, sute, nu exagerez cu ab-so-lut ni-mic! Mai sunt şi alte mărfuri.
Cum mă aşteptam, aici nu zăbovim prea mult. Hallowen este hăăăăt, tocmai pe 31 octombrie deci, nu de asta am venit noi, aici.
Aşa şi e. Am revenit aici, pentru că de aici cumpără lumea în afară de bomboane, cam tot ce are nevoie. Complexul nu este singular, sunt trei complexuri distincte, deţinute de trei lanţuri de retaileri diferiţi; unul dintre acestea fiind Carefour, altul este american şi celălalt, nu mai ştiu. Cu năduf, Robert spune că nici-unul dintre aceste complexe NU este canadian; cu şi mai mare năduf, spune că în urmă cu numai trei ani, pe locul unde se lăfăie acum aceste hidoşenii J era pădure virgină!
Cum lesne se poate imagina, de aici se poate cumpăra orice, în orice cantitate, preambalat sau vrac; aici vin majoritatea celor care locuiesc izolaţi sau în localităţi fără magazine, aşa cum am văzut, ca să-şi facă tîrguielile la o săptămînă, sau chiar la două săptămîni.
Mă duce Robert să văd nişte canadiene. Superbe, croială modernă, cu glugă îmblănită sau nu, te apără de frig garantat! pînă la minus 25 de grade celsius. Dar nu te apără şi de preţ. Este Robi generos dar, chiar nu doresc să-l las să cheltuiască aproape o mie de dolari pe aşa ceva. Nu-i chiar atît de frig în România ca să justifice o astfel de cheltuială. Nu vreau o canadiană mai accesibilă ca preţ? NU mai vreau nimic. Nici măcar o pereche de ochelari, care se confecţionează pe loc? NU! Atunci, ce vrei? O sticlă de vin bun, uite asta, şi soiul acesta de brînză care se potriveşte la fix J
La plecare, observ printre multe altele, şi un magazin denumit Archamboult şi-mi amintesc că atunci cînd am fost la Simmons, am intrat în acest fel de librărie, de unde mi-am cumpărat bucuros nevoie mare, două termometre: unul pentru vin şi celălalt, pentru friptură; cu acesta din urmă, se măsoară temperatura fripturii care se pregăteşte la cuptor, ca să nu fie nici prea crudă, nici prea răscoaptă. Uite cum iarăşi face ţăranu’ de orăşanu’ fiţe de chef cu trei stele Michelin J

Musaca, musaca, draaa-go-stea, mea


Am ieşit din clădirea Parlamentului şi pentru că deja suntem familiarizaţi cu locurile, o luăm per pedes către Piaţa din vechiul port. Ar fi cam a treia oară cînd venim aici, cred. Nu-mi pot reprima o remarcă: faţă de ce-am văzut la Palatul Parlamentului din Ottawa, aici n-am fi pierdut mare lucru dacă nu ne-am fi oprit. Dar, cum numai dacă vezi cu ochii tăi poţi face comparaţii pertinente, experienţa a fost foarte utilă.
L-am întrebat pe Robi dacă a vizitat Parlamentul şi, mi-a spus că nu.   Orgoliosul lui tăticu’ orgolios J Sincer? N-are de ce să sufere. DELOC!
N-am plecat direct către piaţă. Am pus gipiesul să-mi arate drumul, pentru că în sfîrşit, maşinăria tehnologică nu prea mai are secrete nici măcar pentru a-tehnicul care sunt. Mă scotea maşinăria, repede repede repede, de lîngă Parlament către piaţă, de parcă aflase ea nu ştiu de unde, că ne grăbim. De ce să ne grăbim? Nu este decît ora 13 şi ceva, aşa că mai bine mai dăm o raită prin oraşul de sus, către Frontenac. Ajungem, vedem că lucrările de restaurare s-au încheiat, muncitorii demonteză schelele, şi, în sfîrşit, pot să fotografiez cumsecade, statuia legendarului EROU întemeietor al Quebecului: alţii pretind că al întregii Canade, Alţii spun că alţii sunt fondatorii Canadei: Părinţii Confederaţiei. Ştiţi ceva? Nu mă bag şi nu mă amestec în treburile şi controversele lor.
Noi, bieţi turişti veniţi aici în vizită, avem un obiectiv mult mai pămîntesc: căutăm neşte vinete bre, pentru pîrdalnica ceea de musaca! J
Simţeam de dimineaţă că ploaia nu ne va mai ierta. Am şi spus asta.  
După ce-am ajuns la Frontenac, am coborît pe trepte către Fluviu şi către Piaţa în care a fost construit cel de-al doilea Habitatation al lui Champlain, am descris-o de două ori, nu revin. 
Am mai fost pe aici şi în sus, şi în jos, le ştim bine. Ne cam necăjeşte vremea înorată dar, asta e! Numai că. Rezerva de ţigarete a Silviei este iar, pe sponci. Oprim la un magazin care oferă „obiecte pentru fumători”.
Ţigări aveţi? Nici vorbă! Acum, spună cine ce-o vrea: mai mare tîmpenie ca asta, se poate imagina? Cum adică bre, eşti normal la cap? Îmi oferi obiecte pentru fumători dar, nu-mi oferi de cumpărat şi iarba dracului? Magazinul acesta este numai pentru nostalgicii care s-au lăsat de fumat? Că dacă nu, cred că sunteţi tocmai buni de dus la balamuc. Auzi tu: magazin care oferă obiecte pentru fumători daaar, acest magazin nu oferă şi obiectul pasiunii fumătorului: tigareta, ţigarea de foi, pipa, tutunul de mestecat sau, cum o fi, ceva iarba dracului ambalată oricum şi în orice, numai fum să scoată atunci cînd aprinzi, năstruşnicia. N-au? Mergem mai departe...
Am ajuns lîngă fluviu. Locuri familiale. Stînga Musee de la Civilisation, dreapta Place Royale de lîngă gara fluvială, Place Royale în care am văzut Catedrala Notre Dame a Victoriilor, în urmă cu puţină vreme.
Ştiu că trebuie să mergem către Muzeu dar, scot gipiesul, marchez locul de plecare şi locul de destinaţie, şi mă amuz să văd că fierătania îmi desenează traseul pe care deja, îl ştiu J Asta înseamnă în mintea mea de zero-tehnic, că am priceput cum funcţionează. Normal, ajungem la vechea piaţă de lîngă vechiul port, locul unde vin agricultorii veritabili să-şi expună produsele lor, majoritar, BIO. Căutăm vinete pentru musaca. Aici, una bucată de mărimea unei pere bergamute, costă doi dolari. Poftim? Dincolo, una bucată destul de îmbietoare, costă opt dolari. Poftim? Repet, un dolar este egal cu trei lei. Ia socotiţi şi spuneţi-mi dacă mai vreţi musaca, au ba. Îl sunăm pe Robi, care decretează: NU luaţi NIMIC de la excrocii ăia. Şi nu luăm.
Reluăm traseul către casă. A cam început ploaia dar, nu ne mai pasă. Treaba ei este cu cei care nu-s blindaţi cu fîşuri şi cu umbrele; noi avem.
Ajungem la magazinul nostru de lîngă Levis, coborîm şi găsim nişte vinete de toată frumuseţea, cam de trei ori mai ieftine decît la, vorba lui Robi, „excrocii ăia”. Ce să mai povestesc? Nu mai spun astăzi, nimic.
Decît că, mangia musaca del Silvia, poi mori J

Parlamentul Provinciei Quebec


S-a terminat cu frumuseţea vremii din ziua de ieri. Astăzi cerul este zburlit, pare pus pe ploiceală, numai un vînticel rebel pare încă, să mai ţină norii la respect. Prognoza meteo nu arată deloc prea roz dar, nu-i bai. Nu stăm noi în loc de atîta lucru. Şi nici nu stăm.
Bus 35 R, L 2, bus 11. Îi spunem  şoferului că vrem să coborîm la Parlament. N-are nimic împotrivă, aprobă zîmbind. Cum noi am început să ştim binişor traseul, cînd ajungem la Parlament, care chiar se vede, îi spun şoferului să oprească. Mirat, acesta spune că mergem pînă la capătul liniei, la gara fluvială şi abia cînd ne întoarcem oprim la Parlament, CHIAR în staţia din faţa frumoasei clădiri. Inspirat, îi spun că nu avem atîta timp şi-mi ating mîna stîngă, la încheietura căreia n-a mai stat un ceas de vreooo 20 de ani. În sfîrşit, catîrul opreşte şi ne permite să coborîm cam între staţii.
Cînd i-am relatat lui Robi incidentul, a spus doar atît: n-ai ce să le faci! Aham. Deci acestia-s quebecoşii-catîri. Poate voi spune mai tîrziu, cîteva cuvinte despre cum am înţeles eu că se petrec lucrurile, despre această grupare radicală, adunată în jurul partidului quebecos, singura grupare din toată Canada, care luptă pentru autonomie, la fel ca şi alte grupări de pierduţi între meandrele istoriei, de prin Spania sau Italia. Nu detaliez acum, dar este vorba în special despre bătălia pierdută de francezi, pe Cîmpul lui Abraham, fix într-un sfert de oră, pentru că onoarea nereperată a francezilor, alimentată de legenda lui Champlain, nu poate admite că de atunci, britanicii au preluat controlul Canadei, pînă în zilele noastre. Şi ca să nu mai revin la acest
subiect, pentru că nu-mi place deloc, spun numai că britanicii au admis ca o compensaţie, inclusiv folosirea limbii franceze ca limbă oficială deşi, în afară de Quebec şi de Montreal, cu greu mai găseşti vorbitori de limba franceza, în Canada; cît despre vorbitorii de limbă quebecoasă, nici nu mai trebuie să spun altceva decît că, această limbă seamănă foarte bine cu limba moldovenească inventată în laboratoarele kaghebeului, limbă în care cuvîntul cravată, de exemplu, a fost înlocuit cu gîtlegău. Limpede? Dacă nu e limpede, am înregistrat o scurtă secvenţă într-un autobuz, în care o bandă magnetică repeta obsedant în preajma fiecărei staţii: ro şa re. Abia cînd i-am arătat lui Robi înregistrarea, a rîs şi mi-a spus că de fapt, vocea spunea, prochen aret (următoarea oprire). Deliberat, am scris fonetic. Trecem mai departe...
Din nou, veşnica barieră: una spun ei, alta înţelegem noi, şi viţăvercea. Nu mai pierd vremea, îl sun pe Robi care îl lămureşte pe nenea care dădea tichetele de acces, să ne arate intrarea. Apoi, un întreg dispozitiv de agenţi de securitate, zîmbitori şi amabili, au priceput că nu prea le avem noi cu quebecoasa lor dar, apelînd la internaţionala limbă gimnastică J ne-au arătat exact ce avem de făcut, etapă cu etapă. Mai întîi ne-au trecut prin scanere ca la aeroport (urăsc să-mi scot tot de prin buzunare şi mai ales, să-mi scot cureaua de la pantaloni), apoi, ne-au cerut paşapoartele, ne-au făcut nişte ecusoane de folosinţă unică şi ne-au întrebat dacă vrem ghid francez, ghid englez, sau vizităm pe cont propriu. Neinspirat, optez pentru ghid. Mai întîi, ne punem pe aşteptat ghidul care vine exact la ora trecută în orarul nepreţuit şi de neocolit. Astfel pierdem vreo 15 minute, într-o sală care semăna a sală de conferinţe, în care pe un ecran rula o chestie insipidă despre cît de frumos şi devreme acasă este Parlamentul şi cît de harnici sunt parlamentarii. Vremea trece şi vine doamna ghid de limbă franceză. Bon jour, vom face aia  şi ailaltă, o dă pe istorie, spune despre clădirea în care ne aflăm, mă rog, cine ştie cam ce spun ghizii, ştie de ce nu insist. Apoi, ne întreabă de unde suntem. Din cei zece membri ai grupului nostru, noi suntem singurii români înconjuraţi de patru cupluri de francezi, două cupluri de tineri şi două de vîrstnici, peste vîrsta noastră. Iată cum am fost aici, vîrsta de mijloc!  
Ne oprim într-o sală de la parter, frumos ornată şi împodobită cu tablouri ale unor personaje istorice. Ghida turuie vrute şi nevrute, minute îm şir. Încep să am vaga bănuială că ne cam pierdem timpul cu doamna ghidă şi că de fapt, ar fi mai bine să o luăm pe cont propriu dacă vrem să vedem totuşi, cîte ceva. Numai că o dată ce am optat pentru ghid, nu prea mai puteam să ne rupem de grupuscul şi să ne alăturăm hoinarilor pe cont propriu. Asta e, data viitoare (adică niciodată) nu vom mai greşi. Urcăm o scară, trecem prin faţa restaurantului deschis şi pentru publicul larg nu doar pentru aleşi, nu ne tentează că este totuşi prea de dimineaţă, cam ora 12, trecem de el, şi urcăm la etaj, într-o altă sală aproape identică cu cea de la parter. Stînga o uşă care conduce în sala Consiliului Legislativ, în dreapta altă uşă care conduce în Sala Asemblee Nationale. Explicaţii ample despre aproape nimic, fotografiez ce pot cum pot, apoi mai urcăm un etaj. Aici, sunt căile de acces ale publicului care doreşte să urmărească de la etaj, dezbaterile aleşilor quebecoşi, după o înregistrare prealabilă şi după încă un control ca la aeroport. Nu ne tentează nici asta.
Sălile sunt frumoase, bogat ornamentate, respiră confort şi mai ales, bogăţie. Am încercat să-mi închipui unii dintre parlamentarii noştri, în acest edificiu al democraţiei. Nu doar că n-am reuşit dar, m-a bufnit un rîs homeric, de se uitau vizitatorii la mine, ca la urs. Vorba vine că am rîs homeric. Am mormăit amar ceva, şi am tăcut, jenat de comparaţie.